Am vazut un film de curand, in care am prins o idee interesanta: ne aflam intr-o epcoa monetara. Suntem condusi de bani. Banul primeaza, nimic altceva nu mai conteaza.
Daca stai si te gandesti putin: ‘money makes the world go round’, ‘frate, frate, da’ branza-i pe bani’… Banuiesc ca exista expresii echivalente si-n alte limbi (necunoscute mie). Si-atunci presupun ca exista un adevar in asta. Si nu este infricosator? Sa ne fi coborat oare la acest nivel la care banul sa fie cel mai important? Cati bani ne trebuie ca sa fim multumiti? Si daca am avea totii banii din lume, tot am vrea mai mult? Sau, oare, cautam puterea pe care, aparent, ne-o dau banii? Ne amagim cu ideea ca ‘am nevoie de bani ca sa-mi cupar x sau y, atata doar’ si dupa ce ne cumparam acel x sau y ramanem doar cu amagirea, pe care, de multe ori, nici nu o sesizam pt ca suntem prea ocupati sa ne cumparam alt x sau y.
Acum cativa ani eram ferm convinsa ca oamenii, cel putin cei din Romania, vor bani pentru ca se afla pe nivelul de ‘securitate’ al piramidei lui Maslow. In alte cuvinte, oamenii vor bani pentru ca au nevoia sigurantei zilei de maine. Acum, nu mai sunt asa de sigura. M-a intrebat cineva daca eu cred ca, daca mi-as lasa casa si serviciul si banii si tot ce am, as muri de foame sau de frig. Raspunsul meu a fost ceva de genul ‘cum adica sa las tot ce am?’ Si m-a pus pe ganduri.